Foto Associated Press

Acum 20 de ani, in decembrie, in Romania avea loc o lovitura de stat avandu-l drept papusar pe Ion Iliescu, taticul “revolutiei” romanesti. In Timisoara, in 20 decembrie 89 se striga in piata “Iliescu presedinte”, desi majoritatea nu stiau cine este fostul ministru al Tineretului si Sporturilor. Probabil ca nu stiau nici ca Virgil Magureanu il numise deja presedinte de 8 ani de zile, intr-o padure de prin zona Bistritei, la o adunare de “revolutionari valorosi” intr-o cabana uitata de padurari.

Revolutia romana, cu toate momentele ei eroice, fostii teroristi negasitit de nimeni, mortii in Bucuresti, si in special din Timisoara, a fost confiscata de o trupa de fosti activisti, nemultumiti ca Ceausescu nu-i lasa se ia destul din celebrul “ciolan” romanesc. Dupa 20 de ani, putem spune despre idealurile din decembrie 1989, cat si despre Proclamatia de la Timisoara doua cuvinte: epic fail. Poate sunt romanii de vina, poate e soarta, poate nu putem mai mult; poate urmasii lui Brancoveanu inca nu stiu cum e sa traiesti civilizat, sa respecti drepturile omului, sa zambesti atunci cand incepi o noua zi si sa fi primit cu un zambesc si un firesc buna ziua atunci cand intri in magazine; sau poate nu vor sa stie, preferand sa traiasca in aceeasi disolutie sociala de 20 de ani, fara a vedea lumina zilei. Dar, exista speranta unei zile de maine mai bune. Exista, se intrezareste undeva!

In 1991, dupa caderea URSS – dupa cum spunea intr-un interviu prin evz-ul lui Cristoiu – lui Ion Iliescu i s-a propus sa uneasca Moldova cu Romania, in schimb batranul comunist urmand fairness-ul sovietic, a fost primul presedinte de stat care a recunoscut independenta Republicii Moldova. La fel ca in Romania, spargerea URSS nu a condus la aparitia unei noi clase politice, comunistii si promoscovitii dominand pentru urmatorii 18 ani viata politica de peste Prut.

Romanii din tara nu sunt cu nimic superiori celor dintre Prut si Nistru; comportamentul de frate mare, privirea de superioritate afisata de multi damboviteni atunci cand vorbesc de fratii mai mici de peste Prut ascund in spate, pentru mai toti romanii, rusinea despartirii fortate de fratii basarabeni – odata in 1941, fortat si 50 de ani mai tarziu, de buna voie.

Azi, urmasii lui Stefan cel Mare viseaza. Viseaza la fel ca si timisorenii in decembrie. Viseaza libertate, egalitate, viseaza la revolutie, au idealuri, au speranta; viitorul incepe sa capete contur luminos, iar deschiderea aratata de lume Romaniei din 89 incepe sa se arate si Moldovei anului 2009. Daca noi ne-am batut joc de prezentul nostru, de ce sa nu nutrim speranta ca fratii nostrii de peste Prut nu-si vor trata corect viitorul. Oare nu e timpul pentru romani sa isi aduca rudele mai aproape ?

Tags: moldova, revolutie, Romania

Oare a fost revolutie sau lovitura de stat? Ceea ce e cert, este ca evenimentele trebuiau sa aiba loc in decembrie 89, trebuia ca sa se faca schimbarea lui Ceausescu; dar, inainte de toate evenimentele sa nu uitam ca numele lui Iliescu s-a strigat in Timisoara pe 20, atunci cand Bucurestiul era inca sub Ceausescu, atunci cand Iliescu era cunoscut ca fostul ministru al tineretului sau director al Albatros?! (Da, exista Europa Libera si bruiata de armata, dar totusi)

Iliescu, spune el si cei din jurul lui, a aparut la televiziune pe 22, alaturi de celebrul grup de revolutionar, dar tin minte ca numele lui era strigat in vestul tarii inainte de “Alo, Liniste!” rostit panicat de conducatorul iubit.

Nu incerc sa descopar ceea ce trebuie sa ramana ascuns, dar vreau sa vad ca noi, ca si popor, incepem sa vedem dincolo de fum. Si incepem sa facem separatia intre eroi si profitori sau hoti.

Stire via Hotnews: Ion Iliescu, atacat de revolutionari la manifestarile de comemorare a eroilor Revolutiei.

Update: Dupa ce ai condus Romania 11 ani dupa 89, cand esti huiduit de niste oameni care te vedeau salvator acum 19 ani, nu exista loc pentru diversiune. Si nici pentru elemente certate cu spiritul civic.

Tags: ceausescu, iliescu, revolutie, Timisoara

De aceea au iesit in decembrie in strada; de aia strazile erau pline de parinti care voiau pentru copiii lor un viitor mai bun, mai curat, mai … alb. Se spune ca a pornit ca revolta populara, dar pe 21.12 deja scandau numele noului presedinte, Iliescu. A pornit pentru o sticla in plus de lapte, pentru a nu mai fi nevoiti sa vada copii mici la cozile la iaurt dimineata la 4; a pornit pentru ca li se parea ca 1kg de portocale de persoana e prea putin pentru bucuria copiilor sai; a pornit ca un murmur.

apoi … a fost doborata; de gloante, de zgomotul metalului pe teava armei … i-a fost inchisa gura de caini, de taburi si de ordine de executie venite de la bucuresti. a fost doborata de mortii de pe treptele Catedralei, de cei care nu putea nici sa-si strige numele de pe drumul spre crematoriu. apoi, pentru cateva ore, a tacut ….

dar, a doua zi a renascut. nu doar ca un murmur, ci ca o intreaga simfonie  murmurata; era murmurul meu, al vecinilor mei, al prietenilor si cunoscutilor de langa mine. da, trebuie sa recunosc, era si neliniste, nesiguranta, indoiala … dar, cu fiecare murmur care se alatura grupului, speranta si indoiala se risipeau putin cate putin.

vrem libertate. vrem sa fim liberi. vrem sa traim intr-o lume libera.

…. au fost dorinte. apoi au fost cuvinte. apoi…. s-au transformat in strigate. strigate disperate, catre soldatii veniti sa le trimita gloante in cap.

puterea vocilor celor 30-40.000 de oameni adunati in fata Operei acum 19 ani au fost alimentate de lapte, paine si cornulete, nu date ca si multumire copiilor de craciun, ci aduse in piata pentru a sprijini visele unor oameni mari. oameni care chiar daca aveau viitorul ratat, isi vedeau visele in lumina fetei copiilor lor. vedeau …. vedeau cat de minunat e aerul atunci cand te simti om. Vedeau poate pentru prima oara ce sentiment minunat este sa oferi locul pe banca unui batran, sau sa opresti o masina pe trecerea de pietoni pentru a ajuta o femeie gravida sa treaca. Dar …

au fost iarasi gloante. in piata operei. apoi in 700, apoi in libertatii, apoi in unirii … apoi in tot orasul.

fiecare glont care facea o victima in timisoara, facea 1000 de victime in bucuresti. la cotroceni, la palatul victoria. “agenturili straine” eram noi, erau parintii nostrii. era tatal meu sau mama ta. Eram toti. Era speranta lor, era felul in care ne spuneau noua, celor care aveam 10 ani … CA LOR LE PASA! Ca ei VOR ! Ca asta este DORINTA LOR! Ca …

… a venit schimbarea, a venit si timpul schimbarii. Cateva zile mai tarziu, la bucuresti a aparut si solutia, dar odata cu ea …. s-a produs executia. Era Craciun, era alb dar nici urma de zapada pe sangeriul strazilor. Ei, da, EI, cei de atunci, stiu bine, nu au vrut sa moara; nici ei, si nici el, care i-a condus timp de 5 cincinale … voiau doar sa le redea ce au pierdut; libertatea. Voiau sa scape de el, si de tot ceea ce reprezenta; nu au cautat o solutie imorala, ca 15 ani mai tarziu, ci doar o stare de spirit. voiau sa alunge raul dintre ei, nu sa-l execute.

s-a intamplat asa, oarecum cu voia lor … dar, au devenit liberi, visatori, optimisti. radeau din nou pe strada, ieseau duminica si salutau lumea chiar daca nu cunosteau persoanele respective. Au inceput sa faca texte, proclamatii, sa isi spuna unul altuia din nou frate. Visau ca peste 5 ani sa plece in vacanta in Franta, sau peste 8 sa vada New York-ul, daca o sa ii dea Dumnezeu putere de munca. Visau la o viata decenta, si o batranete care macar sa restaureze o parte din visele tineretii lor,  vise care si le-au facut fie citind reviste pe sub mana, ascundand Europa Libera sau pur si simplu, ascultand povestile bunicilor lor.

astazi, o parte din ei nu mai sunt. nu mai sunt pentru ca cei 19 ani trecuti au fost nemilosi …

.. nemilosi cu ei, cu sanatatea lor, cu inima lor. O parte s-au dus catre un loc mai bun, mai curat, mai prietenos. Visele pe care le-au avut pentru copii lor au inceput sa devina visele copiilor lor. Au castigat liberatea, dar si-au pierdut increderea si siguranta intr-un maine mai bun. Au castigat egalitatea, dar vad ca doamna cu balanta in mana are probleme grave cand e vorba de justitie sau echilibru.

O parte din ei si-au spus visele. Si au povestit fiilor si nepotilor slalomul facut de ei printre gloante sau durerea ceasului care ticaia la 4 dimineata pentru a te ridica sa mergi la coada copiilor; chiar si noi, copiii de atunci ne mai aducem aminte cum ne jucam in strada pana seara tarziu, pentru ca s-a luat lumina. cum faceam baie duminica, pentru ca luni era luata apa calda, sau cum mergeam cu firobuzul si tramvaiul ca pe week-end masinile cu numar impar trebuiau sa stationeze. Toate au devenit amintiri … ale noastre, ale lor.

Visele, in schimb … cea mai mare parte si-au schimbat doar proprietarul

Tags: 1989, decembrie, revolutie, Timisoara